marți, 24 ianuarie 2012

"Reactii critice de peste hotare (1)"


Text aparut in revista Romania literara, nr. 9, 2011

"Relativ recent, a apărut la prestigioasa editură spaniolă Pre-Textos romanul Saludos de Alexandru Ecovoiu. Într-un comunicat de presă, cunoscutul om de litere şi editor Manuel Ramirez scrie: „(...) Ne aflăm, fără nici o îndoială în faţa unuia dintre marii autori europeni din a doua jumătate secolului XX şi primii ai secolului XXI. (...) Este o carte magnifică pe care dorim să o prezentăm.” 
Romanul a apărut, în urmă cu cîţiva ani, şi în limbile germană, franceză, sârbă.
Anterior, la Editura AdamaRamada din Madrid, a fost publicat volumul Cei trei copii-Mozart al aceluiaşi autor. Cu acest prilej, El País scria: „Ecovoiu este absolut fantastic”, iar revista Cronica literaria din Argentina menţiona, referitor la această carte: „(...) inovaţie, surpriză, miracolul estetic al unei naraţiuni autentice.” Proze din acest volum au fost publicate şi de importante reviste literare din Spania, Columbia, Mexic, Olanda, fiind prezente în antologii din ţară şi din străinătate. Cartea are şi o ediţie în limba germană.
Cele două carţi au fost excelent traduse în spaniolă de cunoscutul traducător de literatură română Joaquín Garrigós şi se află în marile librării, difuzarea fiind făcută şi în spaţiul hispanic american."

( http://www.romlit.ro/meridiane_9_2011 )

sâmbătă, 21 ianuarie 2012

"Interviu realizat de Zoltan Terner"

Interviu:
Alexandru Ecovoiu: „Orice om caută, într-un fel sau altul, să-şi schimbe destinul, atunci când nu-i este prielnic“ de Zoltan TERNER



Zoltan Terner: Domnule Alexandru Ecovoiu, dinainte să vă cunosc personal m-am gîndit la un posibil interviu. Citisem romanul "Sigma". Să îi spunem convorbire, discuţiei noastre de astăzi.

Alexandru Ecovoiu: Cînd aţi venit în România, ne-am întîlnit chiar a doua zi. A fost o surpriză deosebită...

Z.T.: Încep abrupt. Vreau să dezleg taina formării unui mare scriitor. Veniţi cu o originalitate atît de pregnantă, cu o complexitate uimitoare a scrisului. Cu o concentrare extraordinară a textului pe un spaţiu redus. Cum izbutiţi?

A.E.: E dificil de explicat. Sînt unele aspecte destul de intime... Totul porneşte - nu doar în cazul meu - dintr-un adînc al autorului. Scrisul scoate, uneori, la lumină aspecte surprinzătoare ale unor trăiri aparte. Iar calitatea redării literare particularizează decisiv...

Z.T.: Aţi avut vreun scriitor model?

A.E.: Nu. Admir cîţiva scriitori cu totul deosebiţi. Thomas Mann, Hermann Hesse, Saul Bellow... Kafka. Nu sînt pentru mine modele, ci doar stachete. Deţinători de teritorii. Îţi poţi configura un spaţiu al tău, dar trebuie să îl şi populezi. Nu e deloc lesne.

Z.T.: Se poate remarca, observînd lumea romanescă a cărţilor dumneavoastră, că dispuneţi de o impresionantă cultură. Cînd şi cum v-aţi însuşit-o?

A.E.: M-am apropiat de tot ceea ce am crezut că poate interesa un spirit liber. Aşa m-am considerat totdeauna. Am citit enorm. Citesc. Colind muzee, expoziţii de artă, chiar dacă stau mai mult la ţară. O vreme am studiat pianul, am rămas un consecvent ascultător de muzică. Nu pot cuprinde nici pe departe tot ceea ce aş dori...

Z.T.: Am aflat că vi s-au întîmplat lucruri uimitoare la Paris. Legate de romanul dumneavoastră "Saludos".

A.E.: Da... Par incredibile. Existînd martori, devin credibile. Voi aminti doar cîteva... Romanul "Saludos" era încheiat în 1987. Primul cititor a fost Gheorghe Iova. Nu călcasem nici o dată în afara graniţelor. Acţiunea cărţii începe într-un bistrou parizian, închipuit. Aveam nevoie de o străduţă pe care să îl situez. Am găsit-o pe o hartă a Parisului: Rue de la Huchette, pe care se află şi celebrul teatru în care sînt jucate piesele lui Eugen Ionescu. Nu ştiam dacă pe Rue de la Huchette exista vreun bistrou, îl aveam pe al meu. Îmi erau necesare şi două mici coridoare între două străzi. Nu le-am găsit pe hartă, le-am inventat. În anul 2000, am fost invitat la Paris pentru lansarea romanului "Saludos" în limba franceză. La prima ieşire în oraş, însoţit, am părăsit brusc grupul şi m-am repezit spre o străduţă aflată la ceva depărtare. Ajuns, tot ziceam, vorbeam singur: "Locul ăsta îmi place!" Cînd m-au prins din urmă, însoţitorii mei nu ştiau ce să creadă. "Locul ăsta îmi place!" le-am spus şi lor. Nu înţelegeau nimic. Pînă cînd o doamnă din grup a început să arate cu degetul peste umărul meu. M-am întors. Pe o plăcuţă scria: Rue de la Huchette!... Cei care mă însoţeau citiseră cartea, datorită lor eram invitat pentru lansare. Am alergat imediat să găsesc bistroul, simţeam că intrasem într-o anume serie. L-am aflat repede, aşa cum mi-l imaginasem. Ceilalţi - m-au ajuns iar - erau cu cartea în mînă, aveam la noi un exemplar. Şi mesele, în local, erau dispuse ca în carte; lucrul acesta, în roman, avea, din anumite motive, multă importanţă. M-am aşezat la masa naratorului din povestea mea. Cei din grup au comandat vin. Eu am cerut un coniac mic, la fel ca în carte. Nu am vrut să mi-l plătească altcineva - cum mi s-a propus, eram invitat - l-am plătit eu, tot ca în roman. Eram, de-acum, pe urmele propriilor mele personaje. Intram, deja, în propriile lor evenimente. Existau, am văzut cu toţii cînd am ieşit, şi cele două coridoare între străzi. Pe care eu, cîndva, crezusem, că le născocisem. Nu mai povestesc, şirul e lung şi tot mai greu de crezut...

Z.T.: Pare ficţiune! E de domeniul fantasticului!

A.E.: Cei care m-au însoţit sînt uşor de găsit. Poetul Peter Sragher, şi el de faţă atunci, poate fi sunat chiar acum. Tot spunea: "Incredibil! Nu se poate, nu se poate!" Nimic paranormal, nu cred în aşa ceva. Ne lipsesc doar anumite explicaţii uneori. Totul este normal, dar priceperea noastră nu poate să cuprindă chiar totul...

Z.T.: Limitele condiţiei umane... Ca tramă, "Saludos" are ceva din literatura picarescă, dar pe fondul unui pariu quasi-mistic. Un fel de călătorie iniţiatică. Un rămăşag, o luptă cu destinul.

A.E.: Tot timpul, în viaţă, există o astfel de confruntare. Orice om caută, într-un fel sau altul, să-şi schimbe destinul, atunci cînd nu-i este prielnic. Atunci cînd are impresia că a izbutit, că a schimbat ceva sau totul, înseamnă că, de fapt, soarta chiar aceasta îi era. Aşa cum a întors-o el. E drept, nu stă cineva, undeva, să se preocupe de fiecare secundă din viaţa noastră, să vegheze asupra fiecărei fapte sau să ne afle orice gînd. Unii spun că da. Omului îi este, cred, lăsată o libertate limitată. Nu poate să îşi depăşească propria condiţie.

Z.T.: Cînd începeţi să scrieţi o carte, aveţi aproape totul stabilit pînă la sfîrşit? Ştiţi mereu ce va urma după un capitol sau altul?

A.E.: Cînd încep cartea, nu. Chiar dacă am un plan. Intervin mereu elemente noi. O anume experienţă de viaţă, neaşteptată, poate schimba mult cursul preconizat al acţiunii, discursul. Construcţia. Şi un gînd nebănuit îşi poate face, oricînd, loc. Ducînd la modificări esenţiale. Şi să iasă, pînă la urmă, o altă carte! Nu doar căile Domnului sînt întortocheate... Dar, de regulă, cînd ajung la jumătatea cărţii, arcul are o asemenea deschidere încît pot să disting mult mai limpede cum va decurge, mai departe, totul.

Z.T.: Cînd eraţi copil, vă plăcea să staţi în faţa hărţilor şi să visaţi la ţări şi continente îndepărtate? Apropo de "Saludos".

A.E.: Parafrazînd pe Flaubert, pot spune că Sey Mondy este o proiecţie a mea, tîrzie. Personajul străbate zeci se ani lumea. Prin deschiderea pe care o lasă finalul romanului, s-ar putea să călătorească şi astăzi. Iar, în acest moment, nu eu să fiu lîngă dumneavoastră, ci o altă proiecţie a mea, sedentară. Eu - una cu Sey Mondy, uneori - să mă aflu, de fapt, pe cine ştie unde!...

Z.T.: Rîsul dumneavoastră, după ultima frază, mi s-a părut puţin mefistofelic!...

A.E.: Poate, doar niţel faustic...

Z.T.: Acelaşi rîs acum, nu îl mai definesc... Am zis că "Saludos" este un roman al locurilor sacre, al spaţiilor nesfîrşite. Al spaţiului interior-exterior, în vreme ce "Sigma" este un roman al timpilor care se îngemănează, se interpătrund.

A.E.: Se caută...

Z.T.: Pe canavaua timpului este demontat şi remontat mitul sacru al lui Isus. Veşnic deschis. Dumneavoastră polemizaţi, aveţi incredibila îndrăzneală - sau nesăbuinţă - să vă atingeţi de intangibil.

A.E.: Un mit - să folosesc acelaşi termen - porneşte de la o incompletă înţelegere a lucrurilor. Ceea ce duce la o interpretare eronată a acestora, ambiguă. Unele, de fapt, nici nu pot fi, vreodată, deplin cunoscute...

Z.T.: De fapt, acesta este sîmburele romanului "Sigma". Mitul, continuă ambiguitate. Înţelegere contradictorie. Paradox.

A.E.: Atunci cînd încerci să demontezi un mit, nu este exclus să se configureze un altul. Depinde de grila de lectură a cititorului. Fără un anume bagaj de cunoştinţe biblice, părerile despre "Sigma" nu pot fi decît eronate. Datorită unei lecturi de suprafaţă...

T.Z.: Pentru mine, în "Sigma", m-a preocupat jocul. Pariul, nu adevărurile istorice sau para-istorice. Jocul în sine; raportul celui care contestă, demontează, cu mitul.

A.E.: Aţi abordat astfel lectura pentru că, mi-am dat seama, stăpîniţi, cu amănunte, cele două Testamente.

Z.T.: Totodată, m-a pasionat, cucerit, în "Sigma", alternarea planurilor. Faptul că dublaţi miza deconstrucţiei mitului prin însumarea unui roman al scrierii cărţii. Romanul naratorului. Formînd împreună un tot inseparabil. Imaginarul în imaginar şi, la un loc, prinse în alt imaginar. Un fel de joc de oglinzi...

A.E: Acţiunea cărţii se întinde pe un spaţiu de timp de peste două mii de ani, ajungînd pînă în zilele noaste. De aici, această impresie...

Z.T.: Şi nu doar impresie. Aveţi cel puţin doi timpi în care vă mişcaţi...

A.E.: Trei...

Z.T.: Da, trei principali... În alt roman al dumneavoastră, "Staţiunea", totul pare că se petrece într-o anti-republică platoniană. O anti-utopie.

A.E.: Poate fi socotită o utopie neagră. S-au făcut tot felul de interpretări. S-a scris mult despre această carte.

Z.T.: Nu există dialoguri în "Staţiunea". Doar monolog lîngă monolog. Autism. Halucinant!

A.E: Nu există o comunicare directă. Personajele sînt totuşi într-o relaţie precisă, peste înţelegerea lor. Sînt prinse într-un sistem din care nu pot să iasă. Anumite tentative de evadare sînt individuale...

Z.T: În tot ceea ce aţi scris, frapează extraordinara concentrare: nici un cuvînt de prisos. Nu există descrieri, cum găsim la unii scriitori ce ajung la prolixitate. Cred că lucraţi mult pe text.

A.E.: Recitesc la diferite intervale de timp. De regulă, scot, rareori adaug.

Z.T.: Cînd vă simţiţi mulţumit de randamentul unei zile de scris? După două, trei pagini? Cinci?

A.E.: Uneori sînt mulţumit dacă mi-a ieşit o frază-cheie. Pentru că în ziua următore pot, pe această frază, să clădesc un capitol. Sau chiar mai multe. Nu am o măsură zilnică în pagini sau semne. Dar lucrez zilnic. Şi recititul tot lucru este. Chiar şi uitatul, uneori ceasuri în şir, de-a lungul pereţilor, în vreme ce, în minte, caut o formulare potrivită sau o maximă identificare c-un anume personaj.

Z.T.: Am găsit în cărţile dumneavoastră două dimensiuni: una ludică, iar alta fin ironică.

A.E.: În privinţa ironiei, o adiere numai. Care mai detensionează uneori atmosfera. O coardă prea întinsă pocneşte...

Z.T.: Cît despre joc - cel real de această dată - poate mai amintiţi ceva despre întîmplările pariziene. Incitant acest coridor între ficţiune şi realitate. Un arc în timp, totodată. Simt că, din anumite motive, evitaţi să vorbiţi prea mult despre ceea ce s-a petrecut atunci...

A.E.: Da. Nu totul este de spus. Despre o altă întîmplare, doar una, voi aminti. Simţeam că seria va continua... Parcă eram altul. Culmea - nu pot să-mi explic nici acum - era siguranţa ce mă cuprinsese! Convingerea că merg la sigur! Ieşind din Rue de la Huchette şi ajungînd pe cheiul Senei, unde sînt buchiniştii, am întins pasul de-a lungul tonetelor cu cărţi. Aţi citit "Saludos". Totul porneşte de la o carte pe care naratorul o cumpărase de la aceşti buchinişti. "Eseuri" de Montaigne. O ţinea pe masă, în bistrou, cînd a apărut - necunoscutul, atunci - Sey Mondy. Acum, după ani, eram la faţa locului. Treceam prin dreptul tarabelor pline cu cărţi fără să mă opresc. Apoi am rămas locului în faţa uneia. Pe masă era o cutie enormă în care se aflau aşezate, cred, peste două sute de cărţi. Vertical, nu se vedeau titlurile, numele autorilor. Şiruri-şiruri. M-am dus cu mîna spre mijlocul cutiei şi am scos, din prima, "Eseuri" de Montaigne!... Ca pe un loz! Peter Sragher, de faţă, spunea: "Incredibil! Nu se poate! Nu se poate!" Nu sînt mistic. Dar atunci s-au petrecut lucruri ce m-ar fi putut determina să devin... Despre unele nu voi povesti niciodată... Ceea ce pot să vă mai spun acum este faptul că invitaţia primită pentru lansarea cărţii mele la Paris purta numărul de înregistrare 666! O păstrez. O pot arăta oricui.

Z.T.: ...

A.E.: Trecem...

Z.T.: Proiecte?

A.E.: Mai multe. Nu vorbesc decît despre ceea ce este isprăvit. Ştiu autori care s-au bucurat ani de zile de interesul cititorilor datorită unor cărţi - promise - pe care nu le-au scris niciodată... Nu e corect... Un fel de abuz de încredere...

(România literară, nr. 40, 2009)

"Interviu realizat de Ciprian Măceşaru"

Interviu:
Alexandru Ecovoiu "Fiecare personaj are ceva din mine" de Ciprian Macesaru



Ciprian Macesaru: Domnule Alexandru Ecovoiu, am sentimentul că în spaţiul literar românesc unii încă vă judecă literatura cu o încrîncenare nefirească, avînd în vedere că e vorba totuşi de o operă de ficţiune. Dintre volumele pe care le-aţi publicat, romanul Sigma a produs cele mai multe discuţii, dar, după cum zicea Marius Chivu în cronica din Revista 22, pentru destinul romanului, un scandal - fie el şi literar - e binevenit. Aşadar, vă rog să îmi spuneţi care este miza acestui roman? Care este mesajul său?

A.E.: Încerc să fac abstracţie, nu răspund atacurilor. Mă aşteptam. Un risc asumat atunci cînd am scris. Important este faptul că marea majoritate a celor în drept să facă judecăţi de valoare au cu totul altă atitudine. Cărţile mele sînt citite, discutate în diverse moduri. Reeditate. Traduse. În Germania, Saludos şi Cei trei copii-Mozart sînt la a doua ediţie. În scurtă vreme, vor fi cîteva surprize... Cineva, citind ceea ce s-a scris în afara ţării despre cele două cărţi menţionate şi despre Staţiunea sau Sigma, constată că părerile emise sînt mai mult decît elogioase. Concret: scriind despre romanul Staţiunea, Michel Wattremez titrează: Atenţie, capodoperă! Textul respectiv apare într-o prestigioasă revistă din România cu titlul Experienţa unui roman!... Răul vine de departe, se zice. La noi, vine de aproape. Au scris sau vorbit despre Sigma şi cei care ştiau, mai mult din auzite, cîteva sintagme biblice, atacul nefiind la fond, ci la autor. Alţii au crezut că trebuie făcută ordine. Una dintre cronici a purtat titlul Romanul defăimării lui Isus sau tulburarea ierarhiilor. Noul Torquemada aşa a concluzionat. Nici o blasfemie, au cosiderat cei mai mulţi. Am fost căutat telefonic, acasă sau la Uniunea Scriitorilor de către preoţi, ne-am întîlnit, am discutat îndelung. Unul dintre aceştia le-a vorbit studenţilor săi despre Sigma în termeni adecvaţi... Nu au fost, desigur, de acord cu tot ceea ce am afirmat sau contestat în roman, dar, buni cunoscători de texte teologice, nu au văzut o erezie într-o ficţiune, ci, dimpotrivă, o punere în discuţie a unor secţiuni nu tocmai limpezi din Noul Testament. Într-o dezbatere cu public, avînd drept obiect Sigma, cunoscutul filozof Mihai Şora a avut cuvinte cu totul deosebite despre carte, literar şi etic. Romanul are o acţiune care se desfăşoară pe mai multe paliere, vreme de peste două mii de ani. Este vorba, printre altele, şi despre ceea ce se petrece în zilele noastre în lume. Despre primatul forţei, despre decadenţă... Asta a făcut-o pe o doamnă-critic să mă considere antioccidental; altcineva a spus că nu sînt patriot. Şi de atac la bunele moravuri am fost acuzat. Nimic din aceste obiecţii nu se regăsesc în părerile despre carte venite din occident! Probabil că acolo lucrurile sînt văzute altfel. E drept, o revistă din New-York a refuzat o cronică favorabilă romanului. Dar directorul acelei reviste era un român... Este. În schimb, un site francez conţine, ca un motto, un citat din Sigma. Fragmente - ample - din Sigma, aproximativ şaizeci de pagini, circulă în lume în limbile franceză şi engleză. Va circula toată cartea. Cineva scria, în ţară, într-o cronică de întîmpinare, că Sigma nu trebuie citită! În vreme ce, de la Paris, doamna Sanda Stolojan solicita editurii cartea. Cartea era cerută în America, Israel, Germania. Într-o secţiune a spaţiului web al ziarului România liberă, se purtau, spre surpriza mea, adevărate dezbateri privind romanul Sigma; participanţii erau din toate colţurile lumii. Îşi recomandau unii altora cartea, mulţi dintre aceştia plecaseră cu ani în urmă din România, aşteptau să le fie trimisă de către cei din ţară. Mai recent, am aflat că Zoltan Terner, din Tel Aviv, scriitor şi cineast (cu un premiu de mare prestigiu primit în Statele Unite) a procurat, ori de cîte ori a avut prilejul, exemplare ale cărţii pentru concetăţenii săi cunoscători ai limbii române. Mi-a luat un interviu pentru o revistă din Israel. A vrut să publice interviul şi într-o revistă importantă din România, dar cînd a rostit numele meu a fost refuzat scurt. Nu sînt evreu. Demersul său pornise de la actul lecturii nepărtinitoare, aşa cum nu totdeauna s-a întîmplat în ţară. Sigma a primit Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti; aproape nici una din publicaţiile importante de la noi nu a menţionat acest lucru. Au făcut-o publicaţii din Germania, Spania, Columbia... Am evitat, deseori, să discut despre aceste aspecte, dar dumneavoastră aţi amintit de "încrîncenarea" unora... Despre Sigma s-a scris în fel şi chip. Ion Simuţ, de pildă, spune în cronica sa - excelentă, prezentă într-un volum de profil: "Dacă Biserica Ortodoxă Română ar fi la fel de severă ca islamismul(...) Alexandru Ecovoiu ar putea fi victima unei persecuţii religioase ca şi Salman Rushdie". Recent, pentru Sigma şi pentru Saludos am fost contactat de agenţi literari din părţi diametral opuse ale lumii. În ţară, Sigma va avea o nouă ediţie, la o altă editură. Miza romanului? Eu, Eu sînt Domnul şi în afară de mine nu este nici un Mîntuitor. Isaia 43.11. De la acest dat biblic, un personaj, Mentorul, se ridică împotriva divizării lui Dumezeu în trei de către Biserică. Tată, Duh şi Fiu. Mesajul: discursul evanghelic, după aproape două mii de ani, trebuie rediscutat. Publicul este astăzi cu totul altul. Sintagma literă de evanghelie nu este un argument pentru a evita o deschidere absolut necesară: nici o dogmă nu este infailibilă. Personajele cărţii au atitudini pro şi contra, aşa cum, de altfel, au şi cititorii.

C.M.: Literatura dumneavoastră a fost tradusă în străinătate cu real succes. Care vi s-a părut a fi atitudinea editorilor occidentali faţă de literatura română?

A.E. Aşa cum scria Dumitru }epeneag, în urmă cu un an, doi, în revista Contemporanul, occidentul nu vrea autori români. Dînsul ştie mult mai bine cum stau lucrurile, este de multă vreme la faţa locului. Este vorba, printre altele, şi de imaginea românului în lume, mereu evităm să discutăm despre acest lucru. Nu este una favorabilă. Mulţi concetăţeni, indiferent de etnie, au făcut prăpăd pe unde au trecut. În general, mai nimeni nu are vorbe bune despre români. Sînt apreciaţi programatorii şi, oarecum, asistenţii medicali, angajaţi pentru a îngriji muribunzi, măcelarii dispuşi să muncească în camere frigorifice... Necalificaţii, pentru culesul căpşunelor, măslinelor, gunoaielor. Ce poate să scrie interesant un autor care vine dintr-o astfel de ţară? se întreabă, firesc, editorul. Ce editor român este interesat să publice, acum, un scriitor din nu ştiu ce stat african din care mai toată lumea vrea să fugă oriunde, pe timp de pace, numai să scape de acolo? Vorbe neplăcute; nu mai pot fi ocolite. Nu sîntem iubiţi. Nu are nimeni nimic cu noi. Sîntem propriii noştri duşmani. Şi lucrurile se pot îndrepta numai acasă. Literatura face parte dintr-un pachet de valori pe care îl propui lumii. Nu are nici o şansă, atîta vreme cît un alt pachet este plin de mizerii. Se tot străduiesc poliţiile vestice să ni-l returneze. Dar, ca un bolovan al lui Sisif, se rostogleşte iar într-acolo. Fărîmiţînd în cale, printre altele, şi şansa de afirmare a literaturii române într-un spaţiu în care - chiar dacă nu recunoaştem - nu sîntem doriţi ca scriitori. Tot se încearcă împingerea unor autori în acest mirific vest. Traduşi în ţară. Vreme pierdută. Apuseanul vrea să îşi aleagă el cartea, iar traducătorul să fie un nativ. S-a tot încercat, ştim cum, pînă în 1989! Nu a ieşit nimic. Iar dintre autorii români plecaţi în obsedantul occident şi publicaţi, uneori, la edituri importante, cîţi mai sînt publicaţi acum acolo? Pot fi număraţi pe degetele unei singure mîini... A fost mai mult un act politic atunci. Zidul Berlinului a căzut de mult. Estul e judecat altfel. Editorii din vest se lasă cu greu convinşi. Nu fac experienţe, vor să meargă la sigur. Un autor care, într-adevăr, a izbutit în lume este Norman Manea. Dar după ce a ieşit din convulsiile vieţii literare de acasă. Succesele sale nu cad prea bine unor confraţi autohtoni. Premiile importante primite de acesta, traducerile, un număr impresionant. Am fost invitat la Paris pentru lansarea romanului Saludos în limba franceză. În publicul din sală, doar un scriitor român, deşi fuseseră anunţaţi, din vreme, mulţi dintre cei care locuiau în jur-împrejurul Turnului Eiffel. Unul dintre aceştia - întîlnit întîmplător, peste cîteva zile, la o manifestare culturală - nici nu a vrut să atingă cartea, atunci cînd i-am oferit-o. A avut grijă să-mi şi blocheze cîteva culoare, în spaţiul literar de acolo, atunci cînd am fost adus în discuţie. Am fost anunţat - după lansare - că, în şedinţă de redacţie, Le Monde a hotărît să rezerve, într-un număr al lunii următoare, un spaţiu în care să fie comentate cărţile mele. Cineva - din afara staff-ului publicaţiei - folosind un prilej, a sugerat că nu este cazul... Domnul Edgar Reichmann, chiar acasă la dînsul, mi-a spus că un important traducător vrea să tălmăcească în limba franceză romanul meu Staţiunea şi să nu tratez cu nimeni altcineva o altă eventuală propunere. Poetul Peter Sragher era de faţă. Aşteptînd mai mult de un an, am pierdut două oportunităţi. Şi vina nu a fost a domnului Reichmann şi nici a traducătorului... E complicat totul... Editorii străini se consultă, deseori, cu unii dintre "binevoitorii" noştri confraţi răspîndiţi în lume... Cineva face totuşi mult, cu mijloace materiale reduse, pentru literatura română. În Germania. Radu Bărbulescu. Poate pentru că este pe jumătate neamţ. Să fim optimişti. Mircea Cărtărescu are cărţi traduse în vest, Gheorghe Crăciun un roman bine primit la Paris. Acolo unde Ilie Constantin este, de multă vreme, bine cunoscut. Mai sînt, dincolo de ocean, "americanii" Petru Popescu, Andrei Codrescu, Virgil Negoiţă... La New York, piesele Savianei Stănescu trezesc interes... în Argentina - uitata, din păcate, la noi - Alina Diaconu are succes...

C.M.: Aţi fost invitat anul acesta în Spania. Ştiu că Joaquin Garrigos vă iubeşte literatura. Aţi reuşit să pătrundeţi pe piaţa literară spaniolă?

A.E.: O invitaţie venită din partea Comisiei europene pentru cultură şi a Asociaţiei traducătorilor din Spania. Eram prezent, de o vreme, cu proză în presa literară din această ţară. Joaquin Garrigos, cunoscutul traducător, mi-a citit cărţile; a fost convins de la început de reuşită. Faptul că nu s-a înşelat, l-a bucurat chiar mai mult decît pe mine. Mai ales, atunci cînd a văzut că lucrurile se repetă şi în alte spaţii de limbă spaniolă. Cu aprecieri deosebit de elogioase din partea publicaţiilor literare. în Spania, revista Empireuma mi-a acordat, în cîteva rînduri, un spaţiu amplu. The Barcelona Review începe unul din numere cu Cei trei copii-Mozart şi Femeia solară, însoţite de prezentarea autorului. Reviste importante din Mexic şi Columbia, Casa del tempo şi, respectiv, El Malpensante au preluat prozele apărute în Spania. Caligraful, Cei trei copii-Mozart, Femeia solară, Labirintul de sticlă, Convieţuirea mea cu Erika, urmează altele... Revista El semanal digital a titrat: Opera lui Alexandru Ecovoiu şi-a început călătoria. Joaquin Garrigos doreşte să traducă Sigma...

C.M.: Borges declara într-un interviu că suma operelor unui scriitor este imaginea pe care acel scriitor o lasă despre sine. Credeţi că literatura pe care o scrieţi vă poate defini?

A.E.: Fiecare personaj - pozitiv, negativ, are ceva din mine. Sey Mondy spune în Saludos: "Am ajuns la concluzia că este mult mai avantajos să fii cinstit". Un raţionament nu o virtute. Cred că mi se potriveşte. Unele personaje sînt dezagreabile, poartă ceva din tenebrele mele. Curajul altora este pornit, cred, din neliniştile pe care le temperez - nu totdeauna - pînă la insesizabil. Alte personaje ucid, poate pentru faptul că eu nu am fost capabil de aşa ceva. Şi personajele, la rîndul lor, îmi întorc, rafinată, o parte din substanţa pe care le-am dat-o. Un semn, inefabil, al relaţiei speciale dintre noi. Care îmi dă siguranţă.

C.M.: Este Saludos o pledoarie pentru libertatea individuală, pledoarie transpusă în fascinantele călătorii ale lui Sey Mondy? Dacă da, cum putem noi, oamenii reali, prinşi în mecanismele sufocante ale societăţii actuale, dobîndi libertatea individuală?

A.E: Sey Mondy este, aşa cum se consideră, cel mai liber om de pe planetă. Nu are cheie, la propriu. Nu are un spaţiu în care să se încuie. El circulă. Vreme de peste patruzeci de ani. Acumulează doar experienţe. Nimic material. Detaşat/implicat: viaţa lui este dominată de starea de saludos. La îndemîna oricui are tăria să renunţe la ceva. Nimic nu se obţine fără renunţări. Sînt născut-crescut în Bucureşti. Locuiesc mai mult la ţară. Am renunţat la garsoniera de lîngă Muzeul Literaturii. După o noapte de scris, pot să umblu peste dealuri, să stau de vorbă, cu mare plăcere, cu văcarii, cu ciobanii, să vorbesc singur. Să tac. Să fluier. Să umblu desculţ. Să mănînc doar cînd îmi este foame, nu pentru că a venit ora mesei. Nu costă mult libertatea. Scumpă este păstrarea...

C.M.: Vă recitiţi vreodată cărţile?

A.E.: Le deschid, uneori, la întîmplare. Pătrund, brusc, în spaţii pe care, cîndva, eu le-am configurat. Mă simt de-al casei, ceea ce e bine. Alteori, doresc să retrăiesc alături de un personaj o stare anume... Am impresia că eram aşteptat... Avem intimităţile noastre...

C.M.: Vă adresez acum o întrebare desprinsă parcă din Oracolele liceenilor. Care sînt scriitori dumneavoastră preferaţi?

A.E.: Thomas Mann şi Hermann Hesse. Rilke, Kavafis, citesc multă poezie. Quintilian, Arta oratorică, o artă a scrisului, de fapt: superbe exerciţii de concizie şi logică. Salinger, Huxley. Lista e mai lungă...

C.M.: Domnule Ecovoiu, vă mulţumesc!

(România literară, nr. 2, 2005)

"Despre Sigma"

Din prefata lui Tudorel Urian:
In Sigma, Ecovoiu abordeaza o tema „riscanta”, anume doctrina religioasa – tema majora a literaturii universale, insa una mai putin intilnita in literatura romana. „Complotul” fictional il are drept nucleu pe Mentor, care atenteaza la mitul nou-testamentar privindu-l pe Iisus construind, cu ajutorul (conditionat si circumspect al) Caligrafului si in baza existentei unui cuplu de gemeni instrumentalizati (cei doi Iisusi) antimitul potrivit caruia el nu ar fi murit pe cruce, reinviind ulterior, ci ar fi raposat mai tirziu, in urma cangrenei provocate de rani. In consecinta, ucenicilor le-ar fi aparut fratele lui Iisus, Toma. Toata aceasta poveste, in egala masura spectaculoasa si curajoasa, este intretesuta in canavaua pseudoautobiografiei autorului contemporan, ce-si discuta tema romanesca cu alte personaje: un preot ortodox, un prieten ateu si apatrid (Hardmut) si o iubita redusa la rolul de obiect de satisfacere a dorintelor carnale (Icsa).



Ciprian MACESARU, 6 octombrie 2006, Sapte Seri
Sigma e o carte incomoda pentru multi. Sint in ea citeva probleme legate de textele biblice pe care nu le-a mai ridicat nimeni pina acum. De exemplu, se spune in roman, nu Iuda l-a tradat pe Isus, ci Ioan, cel mai iubit dintre apostoli, cel care, nu-i asa, la Cina cea de taina a stat cu capul pe pieptul Mintuitorului. Si pentru a intelege de ce multi nu vor sa vorbeasca despre Sigma, iata un alt lucru socant care reiese din carte: Textele biblice spun ca Isus a fost coborit de pe cruce la sfirsitul zilei, dar asta inseamna ca el nu a putut fi inmormintat atunci, fiindca se intra in Sabath si, prin urmare, nici un evreu nu mai avea voie sa faca nimic – in caz contrar era omorit cu pietre. Isus nu a inviat, caci nu murise. A murit tot in urma rastignirii, dar peste un timp, din motive temeinic argumentate in roman. Eu zic sa va faceti curaj, sa cititi cartea si-apoi mai vorbim.

"Despre Staţiunea"

Andrei PERUTIU, iulie 2007, in Le Monde diplomatique
Nu e o carte cu cheie – incercarea de a gasi asemanari cu regimul totalitar din Romania complica inutil lectura. Dictatura din acest roman e opera imaginatiei autorului, iar Statiunea nu exista decit pe o harta a lumii desenata de dl Ecovoiu insusi si pare rezultatul incercarii sale de a construi un altfel de regim totalitar decit cele pantentate politic in Europa de Est si nu numai. Dictatura pe care ne-o propune dl Ecovoiu e a unor persoane cultivate, intelectuali fini, care stiu sa argumenteze aparent rezonabil de ce trebuie pastrata sau cistigata puterea prin forta. In romanul sau vorbesc si se confrunta Magistratul, Actorul, Filozoful si, nu in ultimul rind, Romancierul, intr-o impletire de voci care povestesc pe rind si nuantat despre ceea ce se intimpla in Statiunea dominata de Magistrat si, mai ales de garzile sale de corp, al caror sef va prelua puterea dupa revolta devastatoare impotriva dictaturii. Romanul are simplitatea utopiilor negative si, daca ar fi sa-i cautam precursori dlui Ecovoiu, n-ar avea rost sa ne oprim la Orwell, cu 1984 sau Huxley, cel din Minunata lume noua, ci ar trebui sa ne intoarcem, in spirit, la Candide al lui Voltaire, iar, in stil, la prozatorii sud-americani ai deceniului al saselea din secolul trecut, cu un discret lifting postmodernist.

Bogdan CRETU, 5 septembrie 2007, in Adevarul literar si artistic
Poate ma hazardez, dar eu unul cred ca romanul Statiunea calca timid pe urmele parabolelor poetice ale lui Junger: virtuozitatea stilistica, ambiguitatea obtinuta cu mijloace poetice il recomanda pentru o astfel de comparatie. Alexandru Ecovoiu isi construieste insa parabola apelind la tehnici narative sofisticate, polifonice. Mai mult decit atit, postmodernismul nu-i da pace si dubleaza romanul de un jurnal al scrierii acestuia: cititorul observa nu numai reprezentatia, ci si making of-ul acesteia. Dupa un prim calup cuminte, pe care il putem cu usurinta pune pe seama unui narator omniscient, care nu se implica in naratiune, structura se va baza pe confruntarea unor perspective divergente, cele ale protagonistilor: Magistratul, Filosoful, Romancierul, Actorul, Eroul, Eremitul isi aduc contributia la creionarea unei lumi care nu difera prin nimic de cea proprie oricarei antiutopii autentice. De buna credinta, tinzi initial sa acorzi credit acelei instante narative care prezinta, sec, coordonatele acestui spatiu specific si care ar trebui sa functioneze ca un arbitru al acestor voci care nu interpreteaza, clar, aceeasi partitura. Iata inceputul romanului: «Cind se apropie un dezastru, oamenii devin nervosi. Magistratul este calm. Deloc incomodat de garda de corp, mereu cu ochii pe el si pe dusmanii ‘Republicii’, inca liberi si mereu la pinda. Monarhul a imbatrinit si nu are urmasi; ca un preludiu a ceea ce, probabil, se va intimpla in toata tara, un functionar dintr-o institutie aflata pe un teritoriu comparabil cu cel mai mic domeniu al coroanei a impus, acolo, propria lege. Prin Statiune patruleaza soldati inarmati. Vilegiaturistii s-au imputinat; asta nu inseamna ca nu sint destui; inainte veneau in exces». Se contureaza, deocamdata, imaginea unei republici autonome, in interiorul unui regat, in care un singur om face legea, apelind la mijloace militare. Ciudat, dar nu inexplicabil; teoria raului necesar intra aici in joc: Statiunea reprezinta o adevarata oaza a jocurilor de noroc, intr-un stat monarhic care interzice astfel de practici, dar ea alimenteaza vistieria acelui stat, prin urmare, nu este doar tolerata, ci si incurajata, cu riscul acelei autonomii amintite. Nimic mai favorabil pentru derularea ulterioara a unei antiutopii.

Ciprian MACESARU, 25 mai-7 iunie 2007, Sapte seri
Ecovoiu e un scriitor imprevizibil, surprinzindu-ne cu fiecare volum pe care il publica. Se misca cu dexteritate de la un subiect la altul, dar intotdeauna literatura sa te face sa te gindesti la un fel de purgatoriu. Ideea de forta care pare sa-l obsedeze pe autor este cea a puterii, a puterii de orice fel, mistica, politica, intelectuala... Ecovoiu reuseste se surprinda magistral tensiunea pe care factorii de putere o exercita in lume. Statiunea este un roman parabola comparabil cu scrierile lui Ismail Kadare, zic eu, dar poate e mai bine sa-l las pe Joaquin Garrigos sa incerce sa va convinga: «Statiunea mi s-a parut o carte pur si simplu superba. Din toate punctele de vedere. Un document cutremurator, foarte bine scris, despre putere si insi supusi terorii de stat.

Bogdan CRETU, 12 septembrie 2007, in Adevarul literar si artistic
Ce reiese din acest aliaj de fictiune obedienta fata de un anumit tipar (al antiutopiei) si deconspirarea paralela a procedeului? Un roman care, probabil, nu ar fi avut suficienta consistenta daca ar fi ramas la formula clasica a genului. Oricum, autorul parca nu construieste personaje, dotate cu intreaga doza de umanitate necesara, ci doar niste functii, niste roluri prestabilite, menite sa fac functional un sistem narativ caruia ii deprinzi clenciul de la primele pagini.

Andrei TERIAN, 12 iulie 2007, in Cultura, nr. 27
Trei elemente definesc, din punct de vedere tematic, proza lui Alexandru Ecovoiu: Puterea, Ordinea si Jocul. De altfel, legatura dintre acestea iese indata la iveala: Puterea este obsesia si miza tuturor romanelor postdecembriste ale prozatorului, iar gestionarea acesteia de catre personaje (si, nu mai putin, de catre autorul insusi) atinge adesea proportii dementiale; apoi, Ordinea este manifestarea vizibila a Puterii – sau, mai exact, a detinatorilor ei; in fine, Jocul este Ordinea ascunsa, oculta, acea sursa de instabilitate care ne reaminteste ca Puterea nu se poate concentra niciodata in miinile unui singur individ. Sau, in orice caz, ca o asemenea coagulare a Puterii sta sub regimul provizoratului, ea nefiind altceva decit un preludiu al anarhiei iminente. Si, implicit, al unei noi Ordini.

"Despre Ordinea"

Alina SPINU, octombrie 2005, Tomis
Alexandru Ecovoiu este un scriitor aparte, discret in lumea literara romaneasca. Ordinea, cel mai recent roman al sau, paralizeaza cititorul impingindu-l pe marginea prapastiei. Autorul mizeaza pe acapararea lectorului in eterna asteptare ca Filip, avocat de mina a treia, fost fiu ratacitor, actualmente rafinat devorator de spectacole de balet si muzica clasica, va pune mina pe putere si se va transforma daca nu intr-un Carlos Peron (evident ca exista in roman si o Evita pe numele ei biblic Ester) sau intr-un Che Guevara, macar intr-un Vadim de-al nostru.

Ciprian MACESARU, iulie 2005, Showtime
Ordinea, ultimul roman al lui Alexandru Ecovoiu, poate insemna pentru literatura romana ceea ce a insemnat pentru literatura paraguayana Eu, Supremul, celebrul roman al lui Augusto Roa Bastos. Un roman politic acum?! Da. Ecovoiu a demonstrat ca acest gen de roman nu a murit, ca poate, inca, sa intereseze. Condimentele pe care autorul le arunca in substanta aspra a acestui roman politic, duc la o lectura pasionanta. Ecovoiu nu face pledoarie dictaturii. Vrea doar sa ne avertizeze ca o societate fara ordine poate fi subjugata oricind unui dictator, si, astfel, sa ne pierdem, noi, toti ceilalti, libertatea.

Paul CERNAT, august 2005, Cuvintul
«Saizecist» prin virsta, «optzecist» prin debutul editorial si «milenarist» prin... restul, Alexandru Ecovoiu este unul dintre scriitorii romani mai apreciati in strainatate decit in tara, unde totusi nu duce lipsa de admiratori. Bine receptat – deopotriva de public si de critica – in Spania si Franta, acest fictionar pentru export atras de mari teme «destabilizatoare» reuseste sa-si surprinda cititorii de la o carte la alta: dupa straniul volum de proza scurta Cei trei copii – Mozart, parabola Saludos si metafictiunea «biblica» din Sigma, noul sau roman Ordinea propune o fictiune politica pe o tema obsedanta: nasterea unei dictaturi si a mentalului unui dictator. Intr-o Romanie fictionalizata, numita ironic «Virto», un oarecare Filip – ratat fetisist, obsedat de utopia Ordinii absolute, indragostit de baletul lui Ceaikovski si cititor fanatic al Muntelui vrajit si al Jocului cu margele de sticla – isi pregateste ascensiunea de lider maximo speculind slabiciunile democratiei si complexele locale: haosul si anarhia morala, nevoia de siguranta, de ordine virila si «spirit constructiv», de revansa si purificare justitiara «cu arma in mina» s.a.m.d.

Catalin STURZA, 8 iulie 2005, Ziua
Cum se naste, intr-un stat democratic, o dictatura? Pornind de la nemultumirile populare: saracie, coruptie, criminalitate, Alexandru Ecovoiu construieste, in cel mai recent roman al sau, Ordinea, scenariul instaurarii unei dictaturi. Decorul e extrem de familiar, putind fi usor recunoscute nenumarate detalii politice si sociale din Romania contemporana. Un cititor care traieste in tara va identifica, indiferent de nivelul cultural sau de interesul pentru politica, personalitati publice, fosti presedinti ai Romaniei, jurnalisti, scriitori faimosi, ba chiar si momentul alegerilor din 2004 sau Alianta DA, camuflata, transparent, in JA. Trebuie apreciate autenticitatea personajului Filip, in momentele sale de luciditate (cind isi da seama ca ar putea fi nebun si ca planul sau nu are nici o sansa) si febrilitatea pasajelor despre dictatura, care amintesc de Marquez sau Llosa.

Ciprian MACESARU, 6 octombrie 2006, Sapte Seri
Ordinea, ultimul roman al lui Alexandru Ecovoiu, poate insemna pentru literatura romana ceea ce a insemnat pentru literatura paraguayana Eu, Supremul, celebrul roman al lui Augusto Roa Bastos. Un roman politic acum?! Da. Ecovoiu a demonstrat ca acest gen de roman nu a murit, ca poate, inca, sa intereseze. Condimentele pe care autorul le arunca in substanta aspra a acestui roman politic, duc la o lectura pasionanta. Ecovoiu nu face pledoarie dictaturii. Vrea doar sa ne avertizeze ca o societate fara ordine poate fi subjugata oricind unui dictator si, astfel, sa ne pierdem, noi, toti ceilalti, libertatea.

Nicolae PRELIPCEANU, 4 iulie 2005, Romania libera
Intimplarile sint rare in aceasta carte, care povesteste mai mult decit un lant de fapte, un personaj, modul in care creste obsesia sa, devenind ideologie. Faptele realului de azi intra si ele, din cind in cind stingaci, ca din partea cuiva care nu e prea versat in ultimele stiri cum e autorul, alteori in modul cel mai firesc, in constructia romaneasca a lui Alexandru Ecovoiu. Tara la care se refera romancierul e una imaginara, numita cam artificial Virto, iar cetatenii ei, virtonii, se confrunta cam cu ceea ce ne confruntam noi, romanii, din mereu virtuala noastra patrie.

Ioana PETRESCU, 25 august 2005, Observator Cultural
Cele aproximativ 250 de pagini sint relatarea unei posibilitati, a unei variante de realitate care, daca e sa capete vreun moment consistenta, se dovedeste palpabila exclusiv in mintea care a conceput-o. Un discurs in aparenta neutru, impersonal, urmareste aproape clinic evolutia interioara a lui Filip, personajul principal al cartii, de la conditia unui anonim abia iesit dintr-o tinerete tulburata, petrecuta in sensul dezordinilor de tot felul, pina la cea a tribunului pe punctul de a coagula masele prin forta de atractie a unui manifest politic radical.

Doris MIRONESCU, 2 iulie 2005, Suplimentul de Cultura
Romanul lui Alexandru Ecovoiu, Ordinea, ii poate surprinde pe cititorii romanelor sale anterioare, care s-au obisnuit cu spectacolul intimplarilor variate si cu decorul cosmopolit al acestora, cautind si aici ceva asemanator. Scrierea nou aparuta vorbeste despre lumea contemporana, punind laolalta nemultumirile fiecaruia dintre noi si edificind cu ajutorul lor un monstru. Nu o oglinda a actualitatii realizeaza Ecovoiu in acest roman, ci o ipoteza intelectuala a aparitiei unui dictator «care sa faca ordine», punind in sfirsit in practica sutele de initiative pe care toata lumea le descopera la o bere, dar pe care numai unii le transforma in program politic.

Mircea Mihaies, 18 iunie 2005, Cotidianul
Dupa un tur in spatiul parabolei si-al religiosului, romancierul revine in realitatea politica a momentului. El descrie avatarurile unui «despot luminat», ale unui dictator ce-si infasoara setea de putere in inalte asa-zise principii morale. Oare la cine se va fi gindit autorul?

Tudorel URIAN, 15 iunie 2005, Romania literara
Nici una dintre cartile publicate de Alexandru Ecovoiu dupa 1989 nu reia nimic din experienta celorlalte carti ale sale. O carte incheiata este un drum definitiv inchis in planul creatiei. Imediat, autorul isi stringe toate uneltele si bagajele si o porneste pe un cu totul alt drum, intr-o directie neasteptata. Romanul lui Alexandru Ecovoiu, Ordinea, este o carte a timpului nostru. Scriind despre Virto, autorul spune adevaruri mai putin convenabile despre Romania tranzitiei. Este o carte care te pune pe ginduri si pe care – indiferent daca ii impartasesti sau nu ideile – o citesti cu sufletul la gura pina la ultima fila. 


Alexandru ECOVOIU, 14 ianuarie 2011, pe bookblog
Un roman esentializat, fara peisaje, fara efuziuni, limpezit de balasturi textuale, egal cu personajul insusi prin incercarea de a se ordona in si prin cuvint. Un text ordonat in sine, cu accente de drama interioara, original in proza ultimului deceniu prin chiar adaptarea romaneasca a mitului Castaliei cu sugestii interesante privitoare la conditia noastra umana de romani ai inceputului de mileniu.





"Despre Cei trei copii-Mozart"

Alina HORDILA, aprilie-mai 2008, in aLtitudini
Cartea merita citita pentru forta imaginativa a povestirii care isi hipnotizeaza cititorul, dar si pentru aura lirica ce dubleaza dimensiunea de parabola a istorisirilor.

Ciprian MACESARU, 14-20 martie 2008, in Sapte Seri
Povestirile ne duc intr-o lume stranie, de-o imaginatie care cocheteaza cu fantasticul, dar care niciodata nu aluneca in acesta, pastrind pina la capat o buna tensiune realista. Ecovoiu scrie economicos, frazele ii sint scurte, senzatia fiind, insa, in ciuda textului «farimitat», de soliditate si exhaustivitate.

Tania RADU, 13-19 mai 2008, in Revista 22
O carte veche deja, pentru ca textele sint aproape toate scrise inainte de 1989, dar deloc prafuita. Meritul poate fi al lipsei de «carne realista», care protejeaza excelent materia. Stranii, crude, ritmate si incarcate de energie negativa, aceste proze isi fac loc cu brutalitate in corpul literaturii de azi, racordind-o fara rest la angoasele timpului. Daca ar fi fost un debut, cartea ar fi suficienta ca sa acrediteze un scriitor.

"Despre Saludos"


Cosmin DRAGOSTE, iunie 2008, in Scrisul Romanesc
Saludos e o metopie (o utopie neagra) a centrului unic de putere, care sa subordoneze intregul mecanism de gindire si de actiune planetar. Este o viziune opusa jubilatiilor neroade ale unora dintre scriitorii romani, enruziasmati pina dincolo de limite de efectele globalismului. Prin aceasta, Alexandru Ecovoiu se dovedeste deplin racordat la intelectualitatea autentica central-europeana, care tocmai resimte pe propria piele consecintele globalizarii.

Doris MIRONESCU, ianuarie 2005, Timpul
Ecovoiu seamana cu un Coelho fanatizat, profetind caderea democratiilor, dar un Coelho mai inteligent, care isi ia precautia ultima de a refuza credibilitatea deplina a eroului sau, in final.

Ciprian MACESARU, 6 octombrie 2006, Sapte Seri
Calatorul lui Alexandru Ecovoiu din Saludos mi-a amintit de Danny Boodmann T. D. Lemon Novecento al lui Alessandro Baricco. Amindoi sint nascuti pe vapor, amindoi cutreiera lumea. Asemanarile se opresc, din fericire, aici. Povestea Calatorului nu atinge monotonia din cartea italianului, care pacatuieste, mai ales spre final, printr-un exces de lirism. Saludos este un excelent roman romanesc, un roman al aventurii cunoasterii, cum s-a tot spus, in care calatoriile pline de culoare ale personajului principal, exercita o fascinatie greu de egalat, o fascinatie a libertatii absolute spre care autorul ne duce cu gindul, dar peste care, in final, planeaza o mare amenintare.

Iulia ARGINT, 28 iunie 2005, Adevarul literar si artistic
Lucru ce nu mi se mai intimplase de ceva vreme cu un roman: am citit Saludos pina la capat, fara sa las cartea din mina, cu o fluenta in lectura datorata, cred, si schemei simple la care a apelat scriitorul. Un eu narator intilneste un personaj bizar intr-un local, care, de-a lungul a citorva nopti, ii povesteste aventurile prin care a trecut, ca globe trotter, in cursul unei calatorii prin intreaga lume. Exista o combinatie de elemente antrenante, care te fac sa dai pagina dupa pagina pentru a afla cum se continua un episod, pentru a ajunge sa-ti dai seama ca esti prins pe nesimtite intr-o nada a epicului. Pentru ca povestitorul trece de la o experienta la alta repede, ca o Seherezada care nu isi incheie povestea intr-o noapte sau incepe o alta intr-un mod atragator, pentru a-si lungi viata cu inca o zi.



"Cărţile mele"